Drepturile omului: Declarația Universală din 1948 și Convenția europeană din 1950

În tematica 2026 a școlilor postliceale M.A.I., capitolul «IV. Educație civică și cetățenească, exerciții de evaluare a capacității de analiză și sinteză, precum și exerciții privind deprinderea raționamentului logic – 15%» începe cu punctul „Apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”. Pentru el, bibliografia numește două documente: Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 (emitent Organizația Națiunilor Unite) și Convenția din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „actualizată (Titlul I Drepturi și libertăți)”. Declarația se cere întreagă (bibliografia nu precizează o porțiune), iar din Convenție doar Titlul I, adică art. 2–18. La Academia de Poliție capitolul nu există: tematica Facultății de Poliție (Anexa nr. 5 la Regulament) cere istorie, limba română și o limbă străină.

Întrebările nu cer eseuri, ci recunoaștere exactă: ce document, adoptat de cine, în ce an, ce drept apără un anumit articol, ce instanță judecă și pe cine. Variantele false pot amesteca cele două documente între ele sau cu instituțiile Uniunii Europene.

Drepturile omului sunt drepturile pe care o persoană le are pentru simplul fapt că este ființă umană, nu pentru că i le-a acordat statul. De aici trăsăturile din manuale: sunt universale (aparțin tuturor, fără deosebire), inalienabile (nu pot fi cedate și nu pot fi luate arbitrar), indivizibile și interdependente. Obligația de a le respecta și de a le ocroti revine în primul rând statului.

O clasificare frecventă le împarte în trei „generații”:

Prima generație cere, în mare, ca statul să se abțină (să nu tortureze, să nu cenzureze); a doua, ca statul să acționeze (să organizeze învățământ, asistență medicală, protecție socială). La nivel ONU, Declarația din 1948 a fost urmată în 1966 de două pacte internaționale, unul cu privire la drepturile civile și politice, celălalt cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. Pactele nu sunt în bibliografie, dar anul 1966 poate apărea ca variantă falsă pentru 1948.

Declarația a fost adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, la Paris, prin Rezoluția 217 A (III), fără niciun vot împotrivă. De aceea, 10 decembrie este Ziua Drepturilor Omului. România nu era atunci membră a ONU; a devenit în 1955.

Declarația nu este un tratat: este o rezoluție, proclamată ca „ideal comun” spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, și nu are o instanță proprie. Autoritatea ei vine din faptul că tratatele de mai târziu pornesc de la ea și că multe constituții trimit la ea. Constituția României cere ca dispozițiile ei privind drepturile și libertățile cetățenilor să fie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte (art. 20).

Are un preambul și 30 de articole: art. 1–2 sunt principiile, art. 3–21 drepturile civile și politice, art. 22–27 drepturile economice, sociale și culturale, art. 28–30 ordinea în care drepturile se pot realiza, îndatoririle și regula de interpretare.

„Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi.” (art. 1)

Art. 29 e singurul despre îndatoriri: orice persoană are îndatoriri față de comunitate, iar exercitarea drepturilor poate fi limitată numai prin lege, pentru respectarea drepturilor altora și pentru cerințele moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Convenția a fost semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în cadrul Consiliului Europei, și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a devenit membră a Consiliului Europei și a semnat Convenția la 7 octombrie 1993, a ratificat-o prin Legea nr. 30/1994, iar Convenția se aplică față de ea din 20 iunie 1994. Spre deosebire de Declarație, este un tratat obligatoriu pentru statele care l-au ratificat, cu o instanță care îl aplică. „Actualizată”, în bibliografie, înseamnă textul cu modificările aduse prin protocoalele de amendare; ultimul, Protocolul nr. 15, e în vigoare din 1 august 2021.

Art. 1 obligă statele să recunoască drepturile din Titlul I oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor, nu doar propriilor cetățeni. Titlul I, cel cerut:

• Art. 2 și folosirea forței. Moartea nu încalcă dreptul la viață când rezultă dintr-o recurgere la forță absolut necesară: pentru apărarea unei persoane împotriva violenței ilegale, pentru o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute, pentru reprimarea, conform legii, a unor tulburări violente sau a unei insurecții.
• Art. 3 este absolut: nu are excepții și nu admite derogare nici în stare de urgență.
• Art. 5 și 6 sunt garanțiile de procedură: persoana arestată e informată în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege, despre motivele arestării; orice persoană acuzată de o infracțiune e prezumată nevinovată până când vinovăția ei va fi legal stabilită.
• Art. 8–11 pot fi restrânse, dar numai prin măsuri prevăzute de lege, cu scop legitim (securitatea națională, ordinea publică, sănătatea, drepturile altora etc.) și necesare într-o societate democratică. Aceeași logică are art. 53 din Constituție.
• Art. 14 interzice discriminarea în exercitarea drepturilor din Convenție, nu orice discriminare; interdicția generală a venit prin Protocolul nr. 12.
• Art. 15 permite, în caz de război sau de alt pericol public care amenință viața națiunii, derogări, dar niciodată de la art. 2 (cu excepția deceselor rezultate din acte licite de război), art. 3, art. 4 § 1 (sclavia) și art. 7.

Alte drepturi au venit prin protocoale, care nu fac parte din Titlul I: proprietatea, dreptul la instruire și alegerile libere (Protocolul adițional, numit și nr. 1), abolirea pedepsei cu moartea (Protocoalele nr. 6 și nr. 13). Dreptul la muncă nu e în Titlul I; pentru drepturile economice și sociale, Consiliul Europei are alt tratat, Carta socială europeană.

Curtea e reglementată în Titlul II al Convenției (art. 19–51), deci în afara porțiunii din bibliografie (Titlul I). Secțiunea e aici ca să înțelegi „apărarea” drepturilor din tematică, nu ca materie obligatorie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) are sediul la Strasbourg. Din 1998 (Protocolul nr. 11) e o curte permanentă și unică; înainte, plângerile treceau întâi printr-o Comisie Europeană a Drepturilor Omului. Are câte un judecător pentru fiecare stat parte, ales de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru 9 ani, fără posibilitate de reînnoire.

Oricine se pretinde victima unei încălcări a Convenției de către un stat parte (persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari) poate sesiza Curtea (art. 34). Condițiile de admisibilitate (art. 34–35) sunt cele mai ușor de confundat:

• cererea se îndreaptă împotriva unui stat, nu împotriva unei persoane private sau a unei firme;
• întâi se epuizează căile de atac interne;
• termenul este de 4 luni de la hotărârea internă definitivă (până în 2022 era de 6 luni, cifră care mai circulă în materiale vechi).

Statele se angajează să respecte hotărârile definitive în cauzele în care sunt părți (art. 46), iar executarea e supravegheată de Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei. Curtea poate acorda părții lezate o „satisfacție echitabilă” (art. 41). Nu anulează legi naționale și nu judecă persoane pentru infracțiuni.

Consiliul Europei e o organizație separată de Uniunea Europeană. Nu trebuie confundat nici cu Consiliul European (șefii de stat sau de guvern ai statelor UE), nici cu Consiliul Uniunii Europene (miniștrii statelor UE). Toate statele UE sunt membre ale Consiliului Europei, dar acesta are și membri din afara Uniunii, precum Republica Moldova, Ucraina sau Regatul Unit.

• Anii. 1948: Declarația. 1949: Consiliul Europei. 1950: semnarea Convenției. 1953: intrarea ei în vigoare. 1966: pactele ONU. 1994: Convenția se aplică față de România.
• Locurile. Declarația a fost adoptată la Paris, Convenția semnată la Roma, Curtea e la Strasbourg. Luxemburg și Haga sunt sediile altor instanțe.
• Emitentul. Declarația e a ONU, Convenția a Consiliului Europei. „Convenția a fost adoptată de Uniunea Europeană” e o variantă falsă.
• Pe cine judecă CEDO. Statele. Persoanele acuzate de genocid sau de crime de război sunt judecate de Curtea Penală Internațională, altă instanță.
• Numerele articolelor nu coincid. Tortura e la art. 5 în Declarație și la art. 3 în Convenție; viața privată la art. 12, respectiv art. 8; exprimarea la art. 19, respectiv art. 10.
• Abrevierea. „CEDO” desemnează de obicei Curtea; citește atent dacă întrebarea e despre text sau despre instanță.

Enunțuri scrise de noi, pe capcanele de mai sus. Răspunde întâi singur.