Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX–XVIII)

În Anexa nr. 5 la Regulamentul de admitere 2026 al Academiei de Poliție, capitolul «II. Istorie», tema este prima din blocul «C. Statul și politica»: «1. Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX–XVIII)».

Tema are două jumătăți. Prima e despre autonomii: formațiunile politice locale (cnezate, voievodate, „țări”) și felul în care s-au unit în state — Țara Românească, Moldova — sau au fost integrate în Regatul Ungariei, ca Transilvania. A doua e despre instituții: cine conducea statul și cum. Relațiile externe ale acelorași state sunt tema D.1, Spațiul românesc între diplomație și conflict; merită învățate împreună.

Firul temei: comunități locale autonome → unificare sub un voievod → stat cu instituții centrale (domn, sfat, biserică) → autonomie păstrată sub suzeranitate străină, până la regimul fanariot.

Baza organizării era obștea sătească. Mai multe obști formau uniuni conduse de cnezi sau juzi, iar uniunile mai mari, de voievozi. Documentele le numesc adesea „țări”: Țara Hațegului, Țara Făgărașului, Țara Maramureșului, Țara Vrancei. Acestea sunt autonomiile locale din titlul temei.

În Transilvania și în vest

Cronica notarului anonim al regelui Béla (Anonymus) descrie, la venirea ungurilor (sfârșitul secolului al IX-lea), trei voievodate: al lui Menumorut în Crișana, al lui Glad în Banat și al lui Gelu, „un anume valah”, în centrul Transilvaniei. În secolul al XI-lea, regele Ștefan I i-a înfrânt pe Gyla (1003) și pe Ahtum, stăpânul Banatului.

La sud de Carpați și la Dunărea de Jos

În Dobrogea, sub autoritate bizantină, apar conducători locali (Tatos, Sestlav, Satza, pomeniți de Ana Comnena la anul 1086). După invazia mongolă, Diploma Cavalerilor Ioaniți (1247), dată de regele Béla al IV-lea, arată la vest de Olt cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatul lui Litovoi, iar la est de Olt voievodatul lui Seneslau. Pe la 1277–1279 (datarea exactă e discutată; faptele sunt cunoscute dintr-o diplomă regală din 1285), Litovoi refuză să plătească tribut regelui ungar și moare în luptă, iar fratele său Bărbat este prins și se răscumpără.

Țara Românească s-a format prin unificarea formațiunilor dintre Carpați și Dunăre sub Basarab I (c. 1310–1352). Un document din 1324 îl numește „voievodul nostru transalpin”, adică vasal al regelui Ungariei. În noiembrie 1330, la Posada, Basarab îl învinge pe Carol Robert de Anjou: statul își câștigă independența. Urmașii consolidează instituțiile: Nicolae Alexandru (1352–1364) obține în 1359 Mitropolia Ungrovlahiei, iar Vladislav Vlaicu (1364–c. 1377) bate primele monede ale țării (în jurul anului 1365). Tradiția despre „descălecatul” lui Negru Vodă din Făgăraș nu e confirmată de documente; istoricii o discută ca legendă a întemeierii.

Moldova a început ca o marcă de apărare împotriva tătarilor, organizată de regele Ungariei sub Dragoș, venit din Maramureș (primul „descălecat”). Bogdan, voievod român din Maramureș răzvrătit împotriva regelui, trece apoi în Moldova (al doilea „descălecat”) și face din ea un stat independent. Manualele dau anul 1359; cercetări mai noi (Ștefan S. Gorovei) propun 1363; subiectul Academiei din 2024, de pildă, a aproximat: „în jurul anului 1360”. Urmează Lațcu, Petru I Mușat (capitala la Suceava, omagiu față de Polonia în 1387) și Alexandru cel Bun (1400–1432), sub care Mitropolia Moldovei e recunoscută (1401).

Dobrogea a avut propria cale: despotatul autonom al lui Dobrotici, apoi al fiului său Ivanco, care bate monedă proprie. Mircea cel Bătrân o stăpânește din 1388–1389, după moartea lui Ivanco; spre sfârșitul domniei lui, Dobrogea intră sub stăpânire otomană și rămâne așa până în 1878.

Integrarea în Regatul Ungariei a fost treptată (secolele XI–XIII). Regalitatea a organizat comitate, a colonizat secui la granița de est și sași în sud și nord-est (privilegiile Andreanum, 1224) și i-a adus temporar pe Cavalerii Teutoni în Țara Bârsei (1211–1225). Transilvania a păstrat totuși o individualitate: era condusă de un voievod numit de rege, iar românii și-au păstrat „țările” și districtele (Hațeg, Făgăraș, Maramureș, Banat).

Românii mai participă la congregația generală de la Alba Iulia din 1291, dar poziția lor se degradează. În 1366, regele Ludovic I condiționează calitatea de nobil de apartenența la catolicism. După răscoala țărănească de la Bobâlna (1437), nobilimea, sașii și secuii încheie Unio Trium Nationum, înțelegere care îi exclude pe români, ca națiune, în mare parte ortodocși, din viața politică.

După ocuparea Budei de către otomani, în 1541 Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană — nu pașalâc. Instituțiile: principele, ales de Dietă și confirmat de sultan; Dieta, adunarea celor trei „națiuni” privilegiate; Sfatul principelui. Patru religii erau „recepte” (catolică, luterană, calvină, unitariană); ortodoxia doar tolerată. Banatul a avut altă soartă: aici otomanii au creat în 1552 pașalâcul de la Timișoara.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, Transilvania trece sub Habsburgi: Diploma Leopoldină (1691) îi păstrează instituțiile, iar pacea de la Karlowitz (1699) confirmă schimbarea. Urmează unirea unei părți a ortodocșilor cu Biserica Romei (1698–1701) și lupta episcopului Inochentie Micu-Klein pentru recunoașterea românilor ca națiune.

Domnia. Conducătorul poartă titlul de voievod (comandant militar) și de domn (stăpân). Formula „din mila lui Dumnezeu” arată originea divină a puterii. Domnul era stăpânul suprem al pământului, comandantul oastei, judecătorul suprem, conducea politica externă, stabilea dările și bătea monedă. Succesiunea urma sistemul ereditar-electiv: domnul era ales de boieri și cler dintre membrii familiei domnitoare (Basarabii, Mușatinii) — orice fiu, legitim sau nu, putea pretinde tronul, de unde luptele pentru domnie.

Sfatul domnesc era format din mari boieri, cu rol consultativ; treptat, în el au rămas mai ales marii dregători:

Biserica legitima domnia (ungerea domnului de către mitropolit), avea cancelarie și școli și folosea slavona, înlocuită treptat de română în secolul al XVII-lea. Adunarea țării (a stărilor) se convoca doar în momente excepționale: alegerea domnului, tratate, dări noi. Oastea avea două componente: oastea cea mică (curtea și boierii) și oastea cea mare (toți bărbații în stare să lupte). Justiția urma obiceiul pământului, apoi pravilele din secolul al XVII-lea.

Regimul fanariot (1711/1716–1821)

După alianța lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare (1711) și, în Țara Românească, după 1716, Poarta numește direct domnii, mai ales greci din cartierul Fanar al Constantinopolului, pe care îi socotea de încredere. Domnul devine un înalt funcționar al Porții, schimbat des; țările își pierd armata și diplomația proprie, dar nu devin pașalâcuri. Reformele cele mai cunoscute: Constantin Mavrocordat desființează rumânia (Țara Românească, 1746) și vecinia (Moldova, 1749); Alexandru Ipsilanti dă „Pravilniceasca condică” (1780). Regimul se încheie după mișcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821.

• Ordinea domnilor: Basarab I → Nicolae Alexandru → Vladislav Vlaicu în Țara Românească; Bogdan I → Lațcu → Petru I Mușat → … → Alexandru cel Bun în Moldova.
• Dragoș sau Bogdan? Dragoș: marcă de apărare sub suzeranitate maghiară. Bogdan: independența.
• Mitropoliile: 1359 în Țara Românească (Nicolae Alexandru), 1401 în Moldova (Alexandru cel Bun). Enunțurile schimbă domnul sau țara.
• Dregătorii: logofătul = cancelaria, vornicul = curtea și judecata, vistiernicul = finanțele, spătarul = spada și oastea.
• Dieta sau Adunarea țării? Dieta e a Transilvaniei; Adunarea țării e în Țara Românească și Moldova.
• Trei ani din Transilvania: 1366 (nobilime și catolicism), 1437 (Unio Trium Nationum), 1541 (principat autonom).
• Fanarioții: nu vin simultan — Moldova 1711, Țara Românească 1716.
• Mercurius (1111) e „princeps”; primul voievod atestat e Leustachius (1176).

Opt exerciții scrise de noi, în formatul subiectelor Academiei.