Romanitatea românilor în viziunea istoricilor: de la umaniști la istoriografia de azi

În Anexa nr. 5 la Regulamentul de admitere 2026 al Academiei de Poliție, capitolul «II. Istorie», tema deschide lista: «A. Popoare și spații istorice – 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor». E singura temă din blocul A, dar apare constant în subiecte: ordonări de lucrări istorice, perechi de enunțuri despre ce a susținut un autor, întrebări „cine a scris”.

Titlul spune exact ce se cere. Nu doar etnogeneza — cum s-a format poporul român —, ci istoria ideii: cine a afirmat originea romană și continuitatea românilor, cu ce argumente, cine le-a contestat și în ce context politic.

Tema are două straturi: faptele (romanizarea, continuitatea, etnogeneza) și interpretările lor (umaniști, cronicari, Școala Ardeleană, teoria imigraționistă, istoriografia modernă). Grilele le amestecă: un enunț corect despre fapte poate fi pus lângă o atribuire greșită a unei opinii.

Dacia a fost cucerită de Traian în două războaie (101–102 și 105–106) și a devenit provincie romană în 106. A urmat romanizarea: colonizare masivă, armată, administrație, orașe, drept roman și, mai ales, limba latină. Istoricul antic Eutropius scrie că Traian a adus în Dacia coloniști „din întreaga lume romană”.

Între 271 și 275, împăratul Aurelian a retras din provincie armata și administrația. Pentru istoriografia română, populația daco-romană a rămas în mare parte la nord de Dunăre: aceasta e continuitatea. Argumentele clasice:

• arheologia: descoperiri de după 275, între care donariul creștin de la Biertan (secolul al IV-lea), cu inscripție latină;
• numele marilor râuri (Alutus, Maris, Samus, Crisius), păstrate până azi în Olt, Mureș, Someș, Criș, ceea ce presupune o populație care le-a transmis;
• creștinismul de origine latină: cuvintele de bază (Dumnezeu, biserică, cruce, înger, creștin) vin din latină, nu din slavonă;
• legăturile cu Imperiul: sub Constantin cel Mare, romanii au construit un pod peste Dunăre la Sucidava și au controlat capete de pod la nord de fluviu.

Etnogeneza are, în manuale, trei componente: substratul geto-dacic, stratul roman (decisiv, pentru că dă limba) și influența slavă ulterioară. Limba română este o limbă romanică: structura gramaticală și vocabularul de bază sunt latine. Manualele socotesc procesul încheiat, în linii mari, în secolele VIII–IX (datarea diferă de la un autor la altul), pe un spațiu larg, la nord și la sud de Dunăre.

Un detaliu util: românii s-au numit singuri rumâni/români, din latinescul romanus; străinii i-au numit vlahi sau valahi, nume de origine germanică dat populațiilor romanizate.

Izvoarele medievale străine îi pomenesc pe vlahi din secolele X–XIII: cronicari bizantini, cronica rusă a lui Nestor, notarul anonim al regelui Béla (Anonymus), care îi găsește pe „blachi” în Transilvania și Pannonia la venirea ungurilor. Ideea originii romane apare explicit la Kinnamos și în scrisorile papei Inocențiu al III-lea.

Umaniștii secolelor XV–XVI, interesați de moștenirea Romei, au observat latinitatea limbii române: italienii Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă Pius al II-lea) și Antonio Bonfini, autorul „Decadelor”. Nicolaus Olahus, umanist de origine română ajuns arhiepiscop de Esztergom, scrie în „Hungaria” (1536) că moldovenii au aceeași limbă, obiceiuri și religie ca muntenii și că limba lor și a celorlalți români a fost odinioară romană, fiind urmași ai coloniștilor romani.

Cronicarii români preiau tema în limba română:

• Grigore Ureche („Letopisețul Țării Moldovei”): „de la Râm ne tragem”, iar limba păstrează cuvinte latinești;
• Miron Costin („De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”): respinge legendele care defăimau originea românilor și leagă de Traian „descălecatul cel dintâi” al acestor țări (în grile apare și formula „descălecătorul cel dintâi”);
• Constantin Cantacuzino („Istoria Țării Rumânești”): unitatea tuturor românilor și ideea că dacii nu au dispărut, ci s-au amestecat cu romanii;
• Dimitrie Cantemir („Descrierea Moldovei”, „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, scrise în exilul din Rusia): originea romană pură, cu dacii nimiciți sau alungați, continuitatea și unitatea românilor.

Școala Ardeleană (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior; sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor) a dus romanitatea la maximum: origine romană pură (Petru Maior susține că dacii au fost nimiciți), continuitate neîntreruptă, latinitatea limbii. Miza era politică: românii din Transilvania, majoritari, nu erau recunoscuți ca „națiune” politică. Argumentele istorice au intrat direct în Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriul adresat împăratului Leopold al II-lea și respins de Dieta Transilvaniei.

Istoriografia romantică (generația pașoptistă) a folosit trecutul ca program: Mihail Kogălniceanu, în 1843, cerea o istorie a tuturor românilor, nu a fiecărei țări. Tot acum dacii sunt reabilitați: B. P. Hasdeu răspunde, în „Pierit-au dacii?” (1860), că nu au pierit și că au contribuit la formarea poporului.

Școala critică (Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul, apoi Nicolae Iorga) a cerut sprijin în documente și a renunțat la exagerări. Imaginea care s-a impus e cea a sintezei daco-romane. În secolul XX, Vasile Pârvan („Getica”, 1926) și C. C. Giurescu (1935) accentuează rolul dacilor romanizați: pentru Giurescu, „romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câștigat pe autohtoni”.

Regimul comunist a rescris tema de două ori. În etapa prosovietică, manualul lui Mihail Roller (1947) a exagerat rolul slavilor și a minimalizat romanitatea. În etapa național-comunistă, accentul a căzut pe daci și pe vechimea statului (în 1980 s-au sărbătorit oficial 2050 de ani de la „crearea primului stat dac centralizat și independent”, al lui Burebista, deși anul întemeierii nu se cunoaște exact). După 1989, istoricii au analizat critic și aceste construcții ideologice.

Teoria imigraționistă susține că românii s-au format la sud de Dunăre și au venit la nord abia în secolele XII–XIII, după unguri. A fost formulată amplu de Franz Joseph Sulzer (1781–1782) și sistematizată de Robert Roesler în „Romänische Studien” (1871), la puțin timp după instaurarea dualismului austro-ungar (1867). Contextul explică miza: dacă românii veniseră ultimii în Transilvania, pretențiile lor politice puteau fi respinse.

Au răspuns A. D. Xenopol („Teoria lui Rösler”, 1884), Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și, ulterior, arheologia. Istoriografia română susține continuitatea; teoria imigraționistă mai are adepți mai ales în istoriografia maghiară. Dezbaterea privește secolele de după 275, cu puține izvoare scrise.

Dimensiunea politică e partea care se întreabă cel mai des în perechile cauzale: romanitatea și continuitatea au fost argumente pentru drepturi (Supplex, 1791), iar teoria imigraționistă, argument împotriva lor. În secolul XX, accentul pe slavi sau pe daci a urmat linia politică a regimului.

• Cantemir sau Cantacuzino? Cantemir: origine romană pură. Cantacuzino: dacii n-au pierit, amestec daco-roman. Enunțurile inversează des cele două poziții.
• Petru Maior sau Hasdeu? Maior (1812): dacii au fost nimiciți. Hasdeu (1860): dacii n-au pierit. Titlul „Pierit-au dacii?” e o întrebare cu răspunsul „nu”.
• Giurescu: majoritatea locuitorilor Daciei romane erau dacii romanizați, nu coloniștii romani.
• Roller și național-comunismul: prima etapă exagerează elementul slav, a doua pe cel dacic. Nu invers.
• Ordinea teoriilor: Sulzer (1781) e înaintea Supplexului (1791), iar Roesler (1871) e după Hasdeu (1860) și înaintea lui Xenopol (1884).
• Titlurile cronicilor: „Letopisețul Țării Moldovei” (Ureche), „De neamul moldovenilor” (Costin), „Istoria Țării Rumânești” (Cantacuzino), „Descrierea Moldovei” și „Hronicul” (Cantemir).

Opt exerciții scrise de noi, în formatul subiectelor.