România în perioada „Războiului rece”: între blocul sovietic și deschiderea spre Occident

În Anexa nr. 5 la Regulamentul de admitere 2026 al Academiei de Poliție, capitolul «II. Istorie», blocul «D. Relațiile internaționale», tema a treia: «România în perioada „Războiului rece”». Regimul intern din aceiași ani e tema C.3, România postbelică; aici contează relațiile externe.

Războiul rece a fost confruntarea dintre blocul occidental, condus de SUA, și blocul comunist, condus de URSS, de la sfârșitul anilor 1940 până în 1989–1991: fără război direct între cele două superputeri, dar cu cursa înarmărilor, crize, războaie „prin intermediari” și propagandă. Fiecare bloc și-a creat alianța militară (NATO, 1949; Tratatul de la Varșovia, 1955) și instrumentele economice (Planul Marshall, respectiv CAER).

Drumul României are trei etape: alinierea la Moscova (1944–1958), desprinderea și politica externă proprie (1958–1975) și izolarea (anii 1980).

Soarta României a fost decisă înaintea păcii. În acordul procentajelor dintre Churchill și Stalin (Moscova, octombrie 1944), România era trecută cu 90% influență sovietică. Promisiunile de alegeri libere din Declarația de la Yalta (1945) nu au fost respectate, iar Tratatul de pace din 1947 a lăsat trupele sovietice în țară, oficial pentru legătura cu zona sovietică din Austria.

Alinierea s-a făcut rapid. Sub presiune sovietică, România a refuzat în 1947 Planul Marshall. În februarie 1948 a semnat tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu URSS; din același an, Bucureștiul a găzduit sediul Cominformului, biroul partidelor comuniste mutat de la Belgrad după ruptura dintre Stalin și Tito. În ianuarie 1949, România a fost membră fondatoare a CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), răspunsul sovietic la Planul Marshall. Propaganda vremii prezenta ca simbol al „prieteniei” din blocul sovietic lucrări precum Podul Prieteniei Giurgiu–Ruse, construit de România și Bulgaria cu sprijin sovietic și inaugurat în 1954.

La 14 mai 1955, România a semnat Tratatul de la Varșovia, alianța militară a blocului sovietic, creată după primirea RFG în NATO. Tratatul dădea și un nou temei prezenței trupelor sovietice în România: cel din 1947 (legătura cu zona sovietică de ocupație din Austria) dispărea odată cu Tratatul de stat cu Austria, semnat a doua zi, la 15 mai 1955. În decembrie 1955, România a fost admisă în ONU. În 1956, regimul de la București a sprijinit înăbușirea revoluției din Ungaria, iar Imre Nagy a fost ținut o vreme în detenție în România.

Loialitatea din 1956 a contat, după majoritatea istoricilor, când Nikita Hrușciov a acceptat retragerea trupelor sovietice: decizia a fost anunțată la 24 mai 1958, iar retragerea s-a încheiat în vara aceluiași an. Fără trupe sovietice pe teritoriul țării, conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a putut risca mai mult.

Conflictul a pornit din economie. În CAER, Hrușciov propunea o „diviziune socialistă a muncii” în care România ar fi rămas furnizor de produse agricole și materii prime, în timp ce Bucureștiul voia industrializare, cu simbolul ei, combinatul siderurgic de la Galați. În 1964, Planul Valev propunea un complex economic interstatal la Dunărea de Jos, cu teritorii din România, Bulgaria și URSS; a fost respins ca atac la suveranitate. Conflictul sovieto-chinez i-a dat României loc de manevră: a păstrat relații bune cu ambele părți și s-a oferit mediator.

Declarația din aprilie 1964, adoptată de conducerea Partidului Muncitoresc Român, a fost numită „declarația de independență” (sau de autonomie): fiecare partid are dreptul să-și stabilească singur linia politică, fără „partid-părinte” și „partid-fiu”, pe baza independenței, suveranității, egalității în drepturi și neamestecului în treburile interne.

Nicolae Ceaușescu a continuat și a spectacularizat linia lui Dej:

• 1967: relații diplomatice cu RFG, primul stat din blocul sovietic, după URSS, care făcea acest pas; România nu rupe relațiile cu Israelul după Războiul de Șase Zile; ministrul de externe Corneliu Mănescu este ales președinte al Adunării Generale a ONU.
• 1968: vizita președintelui Franței, Charles de Gaulle (mai); în august, România refuză să participe la invadarea Cehoslovaciei de către trupe sovietice, poloneze, maghiare și bulgare (trupele RDG, pregătite, au rămas practic la graniță), iar Ceaușescu o condamnă public la 21 august. Moscova își justifică intervenția prin doctrina Brejnev a „suveranității limitate”.
• 1969: Richard Nixon este primul președinte american care vizitează un stat din Tratatul de la Varșovia. România servește apoi drept canal discret de mesaje între Washington și Beijing, înaintea apropierii americano-chineze.
• 1971–1972: vizita lui Ceaușescu în China (1971); aderarea la GATT (1971), la Fondul Monetar Internațional și la Banca Mondială (1972).
• 1975: SUA acordă României clauza națiunii celei mai favorizate în comerț; Gerald Ford vizitează Bucureștiul.

La 1 august 1975, 35 de state, între care România, au semnat Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki: inviolabilitatea frontierelor, neamestecul în treburile interne, dar și respectarea drepturilor omului. Regimul a invocat primele principii; disidenții, precum Paul Goma în 1977, pe ultimul. Rămâne în dezbatere cât din această politică a fost autonomie reală și cât mijloc de legitimare internă: România a rămas în Tratatul de la Varșovia și în CAER, iar relaxarea internă de după 1965 a fost scurtă, încheiată prin „Tezele din iulie” 1971.

În anii 1980, capitalul de simpatie s-a consumat. România a mai făcut un gest de independență în 1984, când a fost singura țară din Tratatul de la Varșovia prezentă la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, boicotate de celelalte. Dar criticile occidentale privind drepturile omului, tratamentul minorităților și sistematizarea satelor s-au înmulțit, iar în 1988 Ceaușescu a renunțat la clauza națiunii celei mai favorizate, înainte ca aceasta să-i fie retrasă de Congresul american.

Venirea lui Mihail Gorbaciov (1985) a răsturnat situația: reformele sovietice, perestroika și glasnost, au fost respinse la București, așa că regimul s-a izolat și de Moscova. În 1989 au căzut, pe rând, regimurile comuniste din Polonia, Ungaria, RDG — Zidul Berlinului, la 9 noiembrie —, Bulgaria și Cehoslovacia; România a fost singura unde schimbarea s-a produs prin violență. În 1991 s-au dizolvat CAER și Tratatul de la Varșovia, iar la sfârșitul anului, URSS. Drumul spre NATO și UE e în tema C.3.

• Ordinea alianțelor: CAER (ianuarie 1949) → NATO (aprilie 1949) → Tratatul de la Varșovia (mai 1955) → România în ONU (decembrie 1955).
• Două planuri respinse: Planul Marshall (1947, sub presiune sovietică) și Planul Valev (1964, împotriva Moscovei).
• Retragerea trupelor sovietice: 1958, sub Hrușciov — nu Stalin, nu Brejnev, nu Gorbaciov.
• Declarația din aprilie 1964 e a lui Dej, nu a lui Ceaușescu, care a preluat conducerea abia în 1965.
• 1968: România nu a participat la invadarea Cehoslovaciei; a condamnat-o.
• RFG (Bonn), nu RDG: relațiile diplomatice din 1967 sunt cu Germania Occidentală.
• Vizitele: de Gaulle (1968) → Nixon (1969) → Ford (1975).
• Berlin: blocada (1948–1949) → Zidul (1961) → căderea Zidului (1989).

Opt exerciții scrise de noi, în formatul subiectelor Academiei.