Constituțiile din România: de la Statutul Dezvoltător la revizuirea din 2003

În Anexa nr. 5 la Regulamentul de admitere 2026 al Academiei de Poliție, capitolul «II. Istorie», blocul «B. Oamenii, societatea și lumea ideilor», tema a doua: «Constituțiile din România». Titlul e scurt, dar tema traversează aproape 140 de ani și atinge toate celelalte: fiecare constituție e oglinda regimului care a adoptat-o.

Pentru fiecare text, reține cinci lucruri: contextul (ce s-a întâmplat înainte), cine l-a adoptat și cum (adunare constituantă, plebiscit, Marea Adunare Națională, referendum), caracterul (democratic, autoritar, comunist), principiile și două-trei prevederi care îl deosebesc de celelalte.

Înainte de 1866 au existat acte cu rol constituțional, dar date sau aprobate din afară: Regulamentele Organice (1831–1832) și Convenția de la Paris (1858). Proiectele de la începutul secolului al XIX-lea, precum „Constituția cărvunarilor” (1822), nu au fost adoptate.

Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris. Conflictul dintre Cuza și Adunarea dominată de conservatori, blocată la legea rurală, s-a încheiat prin lovitura de stat din 2/14 mai 1864: Adunarea a fost dizolvată, iar Statutul și o nouă lege electorală au fost supuse plebiscitului. Statutul întărea puterea domnului, care avea inițiativa legilor, pregătite de Consiliul de Stat, și crea o a doua cameră, Corpul Ponderator, cu membri numiți de domn sau de drept. Legea electorală lărgea numărul alegătorilor. În vara lui 1864, Poarta și puterile garante au acceptat schimbarea.

Constituția din 1866. După abdicarea lui Cuza și venirea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, Adunarea Constituantă a votat o constituție după modelul belgian din 1831, promulgată la 1/13 iulie 1866. Adoptată fără acordul Porții și al puterilor garante și fără nicio mențiune a suzeranității, a fost privită ca un act de independență de fapt. Principii: suveranitatea națională („toate puterile statului emană de la națiune”), separația puterilor, responsabilitatea miniștrilor, monarhia constituțională ereditară, drepturi și libertăți largi, proprietatea „sacră și inviolabilă”. Puterea legislativă se exercita „colectiv” de domn și Reprezentanța Națională (Adunarea Deputaților și Senatul), aleasă prin vot cenzitar, pe colegii după avere. Constituția a consacrat oficial numele de România.

Art. 7 permitea naturalizarea doar străinilor creștini; a fost modificat în 1879, la cererea Congresului de la Berlin. Alte revizuiri: 1884 (titlul de regat, colegii mai puține) și 1917, la Iași (premisele reformei agrare și ale votului universal).

1923. România Mare avea nevoie de o lege fundamentală pentru toate provinciile. Parlamentul ales în 1922, sub guvernul liberal al lui Ion I. C. Brătianu, a votat noua constituție, promulgată de regele Ferdinand în martie 1923. Opoziția (Partidul Național Român și Partidul Țărănesc) a contestat-o ca pe o „constituție liberală”. A păstrat structura celei din 1866, dar a adăugat:

• România, „stat național, unitar și indivizibil”, cu teritoriul inalienabil;
• drepturi pentru toți cetățenii, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie;
• votul universal pentru bărbați; drepturile politice ale femeilor erau lăsate unor legi speciale;
• proprietatea nu mai e „sacră și inviolabilă”, ci „garantată”, iar cazurile de expropriere pentru utilitate publică sunt lărgite; bogățiile subsolului devin proprietatea statului;
• controlul constituționalității legilor de către Înalta Curte de Casație.

1938. După instaurarea dictaturii regale, Carol al II-lea a impus o constituție redactată de juristul Istrate Micescu, aprobată prin plebiscit cu vot deschis (fiecare alegător își declara votul, trecut pe liste separate) și promulgată la 27 februarie 1938. „Regele este capul statului”; puterea legislativă se exercita „de Rege prin Reprezentanța Națională”, iar miniștrii răspundeau politic doar în fața regelui. Adunarea Deputaților era aleasă pe criterii corporatiste (agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupații intelectuale), vârsta de vot a crescut la 30 de ani, iar accentul trecea de pe drepturi pe datoriile cetățenilor. A fost suspendată în septembrie 1940.

După abdicarea regelui Mihai I și proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie 1947), toate trei au fost adoptate de Marea Adunare Națională, declarată „organul suprem al puterii de stat”. Nu mai există separația puterilor, iar drepturile scrise nu au protejat pe nimeni de represiune.

Parlamentul ales la 20 mai 1990 a funcționat și ca Adunare Constituantă: a adoptat constituția la 21 noiembrie 1991, aprobată apoi prin referendumul din 8 decembrie 1991, data intrării ei în vigoare. La aceeași dată, Constituția din 1965 a fost abrogată în întregime. Principiile din primele articole:

România este „stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”; forma de guvernământ este republica; România este „stat de drept, democratic și social”, în care pluralismul politic e o valoare supremă; suveranitatea aparține poporului român (art. 1–2).

Parlamentul, format din Camera Deputaților și Senat, este „organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” (art. 61 în forma actuală; art. 58 în textul din 1991). Președintele e ales prin vot universal și direct, votul se acordă de la 18 ani, iar Curtea Constituțională și Avocatul Poporului sunt instituții noi. Constituția nu poate fi revizuită în privința caracterului național, independent, unitar și indivizibil al statului, a formei republicane, a integrității teritoriului, a independenței justiției, a pluralismului politic și a limbii oficiale (art. 152 în forma actuală).

Revizuirea din 2003, aprobată prin referendumul din 18–19 octombrie 2003, a pregătit aderarea la NATO și la Uniunea Europeană:

• un titlu nou, „Integrarea euroatlantică” (art. 148 — Uniunea Europeană, art. 149 — NATO);
• mandatul Președintelui crește de la 4 la 5 ani;
• principiul separației și echilibrului puterilor, scris explicit în art. 1;
• dreptul cetățenilor români de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European și dreptul minorităților de a se exprima în limba maternă în fața instanțelor.

Titlul III al Constituției actuale (autoritățile publice) are pagină separată: Constituția, Titlul III.

• Formula puterii legislative: „colectiv” de domn (1866), respectiv de rege (1923), și Reprezentanța Națională — „de Rege prin Reprezentanța Națională” (1938) — Marea Adunare Națională, „organul suprem al puterii de stat” (1948–1965) — Parlamentul, „unica autoritate legiuitoare” (1991).
• Plebiscit sau referendum: plebiscit în 1864 și 1938 (cu vot deschis); referendum în 1991 și 2003.
• Numele statului: România (1866), Republica Populară Română (1948, 1952), Republica Socialistă România (1965).
• Votul: cenzitar (1866) → universal pentru bărbați (decret din 1918, consacrat în 1923) → de la 30 de ani, pe categorii de ocupații (1938) → universal pentru bărbați și femei (legea electorală din 1946), dar fără alegeri libere sub comunism → universal, de la 18 ani, în alegeri libere (1991).
• 1923 nu e 1938: „monarhie autoritară” și parlament corporatist înseamnă 1938; 1923 e constituția democratică.
• Proiect nu înseamnă constituție: „Constituția cărvunarilor” (1822) a rămas proiect.

Opt exerciții scrise de noi, în formatul subiectelor Academiei.