Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la începuturile modernității

În Anexa nr. 5 la Regulamentul de admitere 2026 al Academiei de Poliție, capitolul «II. Istorie», tema deschide blocul «D. Relațiile internaționale»: «1. Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la începuturile modernității». Acoperă, practic, secolele XIV–XVIII și începutul secolului al XIX-lea: de la primele alianțe antiotomane la anexarea Bucovinei (1775) și a Basarabiei (1812). Viața internă a acelorași state e tema C.1, iar continuarea, de la „criza orientală” încoace, e tema D.2.

Înainte de nume și ani, fixează conceptele pe care se construiesc enunțurile:

• suzeranitate și vasalitate: domnul depune omagiu unui rege (al Ungariei sau al Poloniei) și primește protecție în schimbul fidelității și ajutorului militar;
• tributul (haraciul): suma plătită Porții pentru pace; Țările Române își păstrează domnii, instituțiile și biserica și nu devin pașalâcuri;
• „capitulațiile”: actele prin care, după tradiția istoriografică, sultanii ar fi fixat raporturile cu Țările Române; textele păstrate sunt discutate de istorici, dar principiile — autonomie internă în schimbul tributului — nu;
• cruciada târzie: expedițiile creștine antiotomane din secolele XIV–XV (Nicopole, Varna);
• politica de echilibru: jocul diplomatic între puteri rivale, tipic pentru Brâncoveanu.

Mircea cel Bătrân (1386–1418) domnește când otomanii ajung la Dunăre. Își asigură întâi spatele printr-o alianță cu Polonia (1389). Îl înfruntă pe sultanul Baiazid I la Rovine (1394 sau 1395, data e discutată), încheie la Brașov (1395) un tratat antiotoman cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, și participă la cruciada înfrântă la Nicopole (1396). Stăpânește și Dobrogea (din 1388–1389). După înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara (1402), profită de luptele pentru tronul otoman și sprijină pretendenți. Spre sfârșitul domniei acceptă plata tributului; datarea exactă diferă în lucrări.

Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (din 1441) și apoi guvernator al Ungariei (din 1446), mută lupta la sud de Dunăre. „Campania cea lungă” (1443–1444) ajunge până la Niș și Sofia. Cruciada care urmează e zdrobită la Varna (1444), unde moare regele Vladislav I. În 1456, Iancu apără Belgradul împotriva lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, și moare de ciumă la scurt timp. Papa Calixt al III-lea l-a numit „atletul lui Hristos”.

Vlad Țepeș (domnie principală 1456–1462) întărește autoritatea domniei, oprește plata tributului și atacă cetățile otomane de la Dunăre (iarna 1461–1462). În 1462, Mahomed al II-lea intră în țară; Vlad dă atacul de noapte, dar pierde tronul în favoarea fratelui său, Radu cel Frumos, și e ținut captiv de Matei Corvin.

Ștefan cel Mare (1457–1504), fiul lui Bogdan al II-lea, a avut de înfruntat pe rând toți vecinii. Cheia înțelegerii: nu a luptat mereu împotriva acelorași, ci împotriva celui care amenința independența Moldovei în acel moment.

După victoria de la Vaslui, Ștefan trimite principilor creștini o scrisoare în care numește Moldova „poarta creștinătății” și cere ajutor, care nu vine. În 1475 se aliază cu Matei Corvin. Pierderea Chiliei și a Cetății Albe îl obligă să caute sprijinul Poloniei: depune omagiu la Colomeea (1485). Când regele Ioan Albert încearcă să-l înlocuiască, e învins la Codrii Cosminului, iar tratatul de la Hârlău (1499) așază relația cu Polonia pe picior de egalitate. Papa Sixt al IV-lea l-a numit „atlet al credinței creștine”.

Mihai Viteazul (1593–1601), fost mare ban al Craiovei, aderă în 1594 la Liga Sfântă, alianța antiotomană inițiată de papa Clement al VIII-lea și condusă de împăratul Rudolf al II-lea, și declanșează în noiembrie răscoala împotriva otomanilor. Prin tratatul de la Alba Iulia (mai 1595), negociat de boieri cu principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, Mihai devine practic vasalul acestuia, iar Biserica ortodoxă din Transilvania trece sub Mitropolia de la Târgoviște. În august 1595 îl înfrânge pe Sinan Pașa la Călugăreni.

Prin tratatul de la Mănăstirea Dealu (9 iunie 1598), Mihai recunoaște suzeranitatea lui Rudolf al II-lea, iar împăratul îi recunoaște domnia ereditară și îi promite subsidii pentru oaste. În 1599, după victoria de la Șelimbăr asupra lui Andrei Báthory, intră în Alba Iulia; în 1600 cucerește Moldova și se intitulează „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată țara Moldovei”. Stăpânirea se prăbușește repede: înfrângerea de la Mirăslău (1600), intervenția polonă, apoi victoria de la Guruslău (1601), împreună cu generalul Basta, urmată de asasinarea lui Mihai la Câmpia Turzii (august 1601).

Semnificația unirii de la 1600 e o temă de dezbatere: istoricii discută cât a fost proiect politic și cât uniune personală sub un singur domn. Sigur e că, în secolul al XIX-lea, ea a devenit simbolul unității românești (Nicolae Bălcescu).

După asediul eșuat al Vienei (1683), puterea otomană intră în declin, iar Habsburgii și Rusia devin actori principali. Pacea de la Karlowitz (1699) confirmă trecerea Transilvaniei sub Habsburgi.

Constantin Brâncoveanu (1688–1714) practică politica de echilibru: rămâne vasal al Porții, dar întreține legături cu Habsburgii (Leopold I îi dă, în 1695, titlul de principe al Sfântului Imperiu Romano-German) și cu Rusia lui Petru cel Mare. Bănuit de trădare, e mazilit în 1714 și executat la Constantinopol, împreună cu cei patru fii și cu sfetnicul Ianache Văcărescu.

Dimitrie Cantemir alege deschis Rusia: prin tratatul de la Luțk (aprilie 1711), Moldova intra sub protecția țarului, cu domnie ereditară pentru familia Cantemir și fără tribut. Înfrângerea ruso-moldovenească de la Stănilești, pe Prut (iulie 1711), îl trimite în exil în Rusia, iar Poarta instituie regimul fanariot.

În secolul al XVIII-lea, Țările Române devin teatru de război și monedă de schimb. Habsburgii stăpânesc Oltenia între 1718 și 1739; pacea ruso-turcă de la Kuciuk-Kainargi (1774) dă Rusiei dreptul de a interveni în favoarea Principatelor; în 1775, Habsburgii anexează Bucovina, iar în 1812, prin pacea de la București, Rusia anexează Basarabia. Între timp, de la începutul anilor 1780, marile puteri își deschid consulate la București și Iași — întâi Rusia, apoi Austria și Prusia, mai târziu Franța și Marea Britanie —, semn că Principatele intraseră în calculele diplomației europene.

• Petru I Mușat a început, Alexandru cel Bun a continuat relația de vasalitate cu Polonia (1387, apoi 1402). Un enunț care le inversează e fals.
• Chilia: tentativă eșuată în 1462, recucerire în 1465, pierdere definitivă în 1484, împreună cu Cetatea Albă.
• Adversarii lui Ștefan: Baia — ungurii, Lipnic — tătarii, Vaslui și Războieni — otomanii, Codrii Cosminului — polonezii.
• Două Ligi Sfinte: cea din 1594 (Clement al VIII-lea, Rudolf al II-lea), la care aderă Mihai, și cea din 1684 (papa Inocențiu al XI-lea, cu Habsburgii lui Leopold I, Polonia și Veneția). Nu le amesteca.
• Alba Iulia sau Dealu? Alba Iulia (1595): cu Sigismund Báthory. Dealu (1598): cu Rudolf al II-lea, domnia ereditară.
• Bătăliile lui Mihai: Călugăreni (1595) și Șelimbăr (1599) — victorii; Mirăslău (1600) — înfrângere; Guruslău (1601) — victorie.
• Titlurile papale: Calixt al III-lea — Iancu; Sixt al IV-lea — Ștefan.
• Rovine: 1394 sau 1395, data e discutată; în schimb, Nicopole e sigur 1396.

Opt exerciții scrise de noi, în formatul subiectelor Academiei.