România postbelică. Stalinism, național-comunism și disidență anticomunistă. Construcția democrației postdecembriste

În Anexa nr. 5 la Regulamentul de admitere 2026 al Academiei de Poliție, capitolul «II. Istorie», blocul «C. Statul și politica», tema a treia: «România postbelică. Stalinism, național-comunism și disidență anticomunistă. Construcția democrației postdecembriste». Politica externă a acelorași ani e tema D.3, Războiul rece.

Titlul dă chiar periodizarea: instaurarea regimului (1944–1947), stalinismul (anii 1948–1964, sub Gheorghe Gheorghiu-Dej), național-comunismul (convențional, de la Declarația din aprilie 1964 — distanțarea de Moscova începe după 1958 — până în 1989, mai ales sub Nicolae Ceaușescu), cu disidența ca răspuns, și democrația de după 1989.

După 23 august 1944, Partidul Comunist, mic și fără sprijin popular, a avut de partea lui prezența Armatei Roșii și Comisia Aliată de Control. Guvernele generalilor Sănătescu și Rădescu au fost slăbite prin agitația Frontului Național Democrat, iar la sfârșitul lui februarie 1945 Andrei Vîșinski, trimisul Moscovei, a obținut demisia lui Rădescu (28 februarie) și i-a cerut regelui (1 martie) un guvern condus de Petru Groza. Guvernul Groza (6 martie 1945), dominat de comuniști, a dat imediat o reformă agrară (martie 1945), care expropria proprietățile de peste 50 de hectare.

Regele Mihai I a cerut demisia guvernului în august 1945 și, refuzat, a declanșat greva regală: nu a mai semnat actele guvernului până în ianuarie 1946, când, după Conferința de la Moscova, au fost cooptați doi miniștri din opoziție. Alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost câștigate, prin fraudă, de Blocul Partidelor Democratice. În 1947, după episodul de la Tămădău, Partidul Național-Țărănesc a fost dizolvat, iar Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la închisoare pe viață. La 30 decembrie 1947, regele a fost silit să abdice și a fost proclamată Republica Populară Română.

Modelul sovietic a fost copiat pas cu pas. Comuniștii au absorbit social-democrații în Partidul Muncitoresc Român (februarie 1948), apoi au urmat Constituția din aprilie, naționalizarea principalelor întreprinderi (11 iunie 1948), reforma învățământului, înființarea Securității (august 1948) și desființarea Bisericii Greco-Catolice. Economia era planificată de la centru (primul plan cincinal, 1951–1955), iar prin SOVROM-uri, societăți mixte, URSS exploata resursele țării.

Colectivizarea agriculturii a început în martie 1949 și a fost declarată încheiată în 1962: țăranii au fost împinși în gospodării colective prin impozite, cote obligatorii, arestări și deportări. Represiunea a lovit elitele politice (închisoarea de la Sighet), studenții („reeducarea” de la Pitești) și miile de deținuți politici trimiși la Canalul Dunăre–Marea Neagră. În cultură, istoria a fost rescrisă după manualul lui Mihail Roller (1947), care exagera rolul slavilor și al Rusiei.

Gheorghiu-Dej și-a eliminat rivalii: grupul Ana Pauker–Vasile Luca–Teohari Georgescu (1952) și pe Lucrețiu Pătrășcanu, arestat încă din 1948 și executat în 1954. Rezistența armată din munți — grupurile din Făgăraș (Ion Gavrilă Ogoranu), din Muscel (Gheorghe Arsenescu, frații Arnăuțoiu, ajutați de țărani precum Elisabeta Rizea), din Banat, Bucovina și Vrancea — a durat de la sfârșitul anilor 1940 până la începutul anilor 1960, în speranța unei intervenții occidentale care nu a venit.

Național-comunismul a păstrat partidul unic, economia planificată și Securitatea, dar a îmbrăcat regimul în discurs patriotic și l-a distanțat de Moscova. Începutul e sub Dej: retragerea trupelor sovietice (1958), refuzul integrării economice în CAER și Declarația din aprilie 1964; în același an au fost eliberați deținuții politici.

Nicolae Ceaușescu a preluat partidul în martie 1965; congresul al IX-lea l-a redenumit Partidul Comunist Român, iar Constituția din 1965 a creat Republica Socialistă România. Au urmat câțiva ani de relaxare, culminând cu discursul din 21 august 1968, în care a condamnat invadarea Cehoslovaciei. Tot în acești ani, însă, decretul din 1966 interzisese avortul.

• Tezele din iulie 1971, după vizita în China și Coreea de Nord: controlul ideologic al culturii, o „mică revoluție culturală”.
• 1974: Ceaușescu devine președinte al republicii (martie), iar Congresul al XI-lea adoptă Programul partidului („societatea socialistă multilateral dezvoltată”). Cultul personalității se extinde asupra Elenei Ceaușescu (în Comitetul Politic Executiv din 1973, prim-viceprim-ministru din 1980); subiectele Academiei au legat „ascensiunea familiei Ceaușescu” de perioada acestui congres.
• Anii 1980: plata datoriei externe prin austeritate — raționalizarea alimentelor, frig și întuneric în case —, sistematizarea satelor, demolările din București pentru Casa Poporului.

Cât de reală a fost independența față de Moscova și cât a fost strategie de legitimare internă e o dezbatere între istorici; faptele de mai sus nu sunt.

Spre deosebire de Polonia, unde sindicatul Solidaritatea a strâns milioane de membri, sau de Cehoslovacia, cu Charta 77, disidența din România a rămas formată din voci izolate, supravegheate atent de Securitate. Cele mai importante:

• Paul Goma (1977): scrisoarea de solidaritate cu Charta 77 și mișcarea pentru drepturile omului, sprijinită pe Actul final de la Helsinki; arestat, apoi silit să emigreze la Paris.
• Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa: predicile către tineri (1978), urmate de ani de închisoare.
• SLOMR (1979), primul sindicat liber, desființat rapid.
• Doina Cornea, profesoară la Cluj: scrisori deschise difuzate de Radio Europa Liberă din anii 1980 și manifeste de solidaritate cu muncitorii din Brașov.
• 1989: „Scrisoarea celor șase” (foști lideri comuniști care îl criticau pe Ceaușescu), poetul Mircea Dinescu pus în arest la domiciliu.

Protestele muncitorești au fost mai puternice decât disidența intelectuală: greva minerilor din Valea Jiului (august 1977) și revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987, când muncitorii de la uzinele Steagul Roșu și Tractorul au ocupat sediul județean de partid. Ambele au fost urmate de arestări și strămutări.

Revoluția a început la Timișoara (16 decembrie 1989), cu protestele pentru pastorul László Tőkés, reprimate în sânge. Mitingul din 21 decembrie de la București s-a întors împotriva lui Ceaușescu, care a fugit la 22 decembrie; puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale, condus de Ion Iliescu. Soții Ceaușescu au fost executați la 25 decembrie, după un proces sumar. Au murit peste o mie de oameni. Dacă evenimentele au fost revoluție, lovitură de stat sau amândouă și cine au fost „teroriștii” sunt întrebări încă în dezbatere.

Construcția democrației a avut etape clare:

1. pluripartidismul și primele alegeri libere (20 mai 1990), câștigate de FSN și de Ion Iliescu, într-un climat tensionat: Proclamația de la Timișoara, Piața Universității, iar după alegeri, mineriada din 13–15 iunie 1990;
2. Constituția aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991;
3. prima alternanță la putere prin vot, în 1996 (Emil Constantinescu), proba că noile instituții funcționează;
4. integrarea: Consiliul Europei (1993), NATO (membră din 29 martie 2004), Uniunea Europeană (tratatul de aderare, 2005; membră de la 1 ianuarie 2007);
5. asumarea trecutului: accesul la dosarele Securității prin CNSAS (1999) și condamnarea oficială a regimului comunist ca „ilegitim și criminal” (2006).

• Vîșinski a cerut guvernul Groza, nu un guvern Ana Pauker.
• Ordinea 1945–1947: guvernul Groza → reforma agrară → greva regală → alegerile falsificate → dizolvarea PNȚ → abdicarea.
• Reforma agrară (1945) nu e colectivizarea (1949–1962): prima a dat pământ țăranilor, a doua li l-a luat.
• Constituția (aprilie 1948) vine înaintea naționalizării (iunie 1948), pe care a pregătit-o.
• SOVROM-urile au fost instrumente de exploatare sovietică, nu de sprijin.
• Valea Jiului (1977) nu e Brașov (1987): mineri, respectiv muncitorii de la Steagul Roșu și Tractorul.
• NATO (2004) înaintea UE (2007); Consiliul Europei, încă din 1993.

Opt exerciții scrise de noi, în formatul subiectelor Academiei.