România și concertul european; de la „criza orientală” la marile alianțe ale secolului XX

În Anexa nr. 5 la Regulamentul de admitere 2026 al Academiei de Poliție, capitolul «II. Istorie», blocul «D. Relațiile internaționale», tema a doua: «România și concertul european; de la „criza orientală” la marile alianțe ale secolului XX». Tema vecină, C.2 (statul român modern), povestește aceleași etape din interior; aici le privești din afară, prin tratate, alianțe și congrese.

Concertul european este sistemul prin care, după Congresul de la Viena (1815), marile puteri hotărau împreună, în congrese și conferințe, problemele mari ale continentului. Problema orientală era întrebarea ce se întâmplă cu posesiunile europene ale Imperiului Otoman, aflat în declin: Rusia înainta spre Balcani și Strâmtori, Austria își apăra interesele la Dunăre, iar Marea Britanie și Franța susțineau integritatea otomană. Criza orientală propriu-zisă e faza acută din 1875–1878: răscoalele din Bosnia-Herțegovina și Bulgaria, războiul Serbiei și al Muntenegrului cu Poarta, apoi războiul ruso-turc.

Firul temei: fiecare criză a marilor puteri a fost pentru români și o ocazie, și un pericol. 1856 a deschis drumul Unirii, 1878 a adus recunoașterea independenței, dar și pierderea sudului Basarabiei; 1918 a adus România Mare, iar 1940 a destrămat-o.

Congresul de pace de la Paris (1856), prezidat de ministrul de externe al Franței, contele Walewski, a încheiat Războiul Crimeii. Pentru Principate a însemnat trei lucruri: protectoratul rusesc a fost înlocuit cu garanția colectivă a marilor puteri, sub suzeranitatea otomană; sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail) a revenit Moldovei; populația urma să fie consultată prin Adunări ad-hoc. S-a proclamat și libertatea navigației pe Dunăre, sub o Comisie Europeană a Dunării. Franța lui Napoleon al III-lea, alături de Rusia, Prusia și Sardinia, a sprijinit unirea; Imperiul Otoman, Austria și Marea Britanie i s-au opus; compromisul a fost Convenția de la Paris (1858).

Criza orientală a redeschis problema. Constituția otomană din decembrie 1876 numea România „provincie privilegiată”, ceea ce la București a fost primit ca o jignire. Prin convenția din 4/16 aprilie 1877, România permitea trecerea trupelor ruse, care se angajau să respecte integritatea țării. Rusia a declarat război Porții, iar la 9/21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a proclamat în Parlament independența. După eșecurile rusești de la Plevna, armata română a trecut Dunărea: Grivița, Rahova, căderea Plevnei (28 noiembrie/10 decembrie 1877), Smârdan.

La San Stefano (1878), România nu a fost admisă la tratative. La Congresul de la Berlin (1878), delegații ei, Ion C. Brătianu și Kogălniceanu, au fost doar ascultați. Congresul a recunoscut independența, cu condiția modificării art. 7 din Constituție (acordarea cetățeniei fără deosebire de religie), a dat României Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor și Rusiei sudul Basarabiei. Italia (1879), apoi Germania, Franța și Marea Britanie (1880) au recunoscut independența abia după revizuirea art. 7; Germania a cerut în plus răscumpărarea căilor ferate Strousberg.

Izolată după 1878 și temătoare de Rusia, România a aderat în 1883, prin tratat secret cu Austro-Ungaria, la care s-a alăturat Germania, la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria, Italia, alianță din 1882). Tratatul, defensiv, era cunoscut doar de rege și de câțiva oameni politici și nu a fost supus Parlamentului. Contradicția lui era Transilvania: opinia publică sprijinea românii de acolo, supuși politicii de maghiarizare.

În Primul Război Balcanic (1912–1913), România a rămas neutră. În al Doilea (1913), Bulgaria și-a atacat foștii aliați, iar armata română a trecut Dunărea. Pacea de la București (28 iulie/10 august 1913), negociată sub președinția premierului Titu Maiorescu, i-a dat României Cadrilaterul (sudul Dobrogei) și prestigiu de arbitru în Balcani.

În 1914, Consiliul de Coroană de la Sinaia a hotărât neutralitatea, deși regele Carol I și P. P. Carp voiau intrarea alături de Puterile Centrale. Argumentul: tratatul era defensiv, iar Austro-Ungaria atacase fără să consulte România. Sub regele Ferdinand, guvernul Ion I. C. Brătianu a semnat la 4/17 august 1916 tratatul cu Antanta (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia), care recunoștea drepturile României asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei. După dezastrul din 1916, rezistența din 1917 și ieșirea Rusiei din război, România a semnat pacea separată de la București (1918), pe care regele nu a promulgat-o, și a reintrat în război la 10 noiembrie 1918.

La Conferința de pace de la Paris (deschisă în ianuarie 1919), delegația condusă de Ion I. C. Brătianu a cerut aplicarea tratatului din 1916 și a protestat față de tratamentul de „putere cu interese limitate” și față de clauzele privind minoritățile; Brătianu a demisionat în septembrie 1919. Unirea a fost recunoscută prin tratatele de la Saint-Germain (1919, cu Austria, pentru Bucovina), Trianon (1920, cu Ungaria, pentru Transilvania) și Paris (28 octombrie 1920, pentru Basarabia; semnat de Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, dar neratificat de Japonia, deci neintrat în vigoare). Tratatul de la Neuilly (1919, cu Bulgaria) a confirmat granița din 1913 în sudul Dobrogei. România a fost membră fondatoare a Societății Națiunilor.

Politica externă interbelică a urmărit păstrarea granițelor, împotriva revizionismului maghiar, bulgar și sovietic:

Nicolae Titulescu, ministru de externe (1927–1928 și 1932–1936), a fost ales de două ori președinte al Adunării Societății Națiunilor (1930 și 1931). A promovat securitatea colectivă și a restabilit în 1934 relațiile diplomatice cu URSS. A fost demis în 1936, când ascensiunea Germaniei făcea sistemul tot mai fragil. Acordul de la München (1938) a sfârșit practic Mica Înțelegere.

Protocolul secret al Pactului Ribbentrop–Molotov (23 august 1939) recunoștea interesul URSS pentru Basarabia. România s-a declarat neutră, a primit refugiații polonezi și a permis tranzitul tezaurului Poloniei. După căderea Franței (iunie 1940), garanțiile anglo-franceze din 1939 nu mai valorau nimic, iar teritoriul s-a destrămat în trei pași:

1. 26–28 iunie 1940: ultimatumul sovietic; cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța.
2. 30 august 1940: Dictatul (arbitrajul) de la Viena, impus de Germania și Italia; nord-vestul Transilvaniei trece la Ungaria.
3. 7 septembrie 1940: Tratatul de la Craiova; Cadrilaterul trece la Bulgaria.

Consecința internă a fost abdicarea lui Carol al II-lea și venirea la putere a lui Ion Antonescu (septembrie 1940); cea externă, aderarea la Pactul Tripartit (noiembrie 1940). La 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania pentru recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Continuarea luptelor dincolo de Nistru a fost contestată chiar atunci de Iuliu Maniu și Dinu Brătianu și rămâne o temă de dezbatere.

La 23 august 1944, regele Mihai I l-a arestat pe Antonescu, iar România a trecut de partea Națiunilor Unite. Armata Roșie a intrat în București la 30–31 august, iar armistițiul semnat la Moscova (12 septembrie 1944) impunea despăgubiri către URSS și o Comisie Aliată de Control, dominată de sovietici. Armata română a eliberat nord-vestul Transilvaniei (25 octombrie 1944) și a luptat apoi în Ungaria și Cehoslovacia.

La Conferința de pace de la Paris (1946), delegația condusă de Gheorghe Tătărescu nu a obținut recunoașterea cobeligeranței. Tratatul de pace din 10 februarie 1947 anula Dictatul de la Viena, dar confirma pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei, a ținutului Herța și a Cadrilaterului și permitea staționarea trupelor sovietice în România. Continuarea e tema D.3, Războiul rece.

• Cinci „Paris”: Congresul (1856), Convenția (1858), Conferința de pace (1919–1920, Brătianu), tratatul privind Basarabia (28 octombrie 1920), Conferința și Tratatul de pace (1946–1947, Tătărescu).
• Patru „București”: 1812 (Basarabia anexată de Rusia), 1913 (pacea balcanică, Cadrilaterul), 1916 (tratatul cu Antanta), 1918 (pacea separată, nepromulgată).
• San Stefano nu e Berlin: la San Stefano România nu a fost primită; la Berlin a fost doar ascultată, iar independența a fost recunoscută cu condiții.
• Tripla Alianță (1882) nu e Antanta: România a aderat în 1883 la prima și a luptat în 1916–1918 alături de a doua.
• Iugoslavia e în ambele alianțe interbelice: Mica Înțelegere (cu Cehoslovacia) și Înțelegerea Balcanică (cu Grecia și Turcia).
• 1940, în ordine: ultimatumul sovietic (iunie) → Viena (30 august) → Craiova (7 septembrie). Viena e opera Germaniei și Italiei, nu a URSS.
• Vara și toamna lui 1944: 23 august → 30–31 august (Armata Roșie în București) → 12 septembrie (armistițiul) → 25 octombrie (eliberarea nord-vestului Transilvaniei).

Opt exerciții scrise de noi, în formatul subiectelor Academiei.