Secolul XX – între democrație și totalitarism. Ideologii și practici politice în România și în Europa

În Anexa nr. 5 la Regulamentul de admitere 2026 al Academiei de Poliție, capitolul «II. Istorie», blocul «B. Oamenii, societatea și lumea ideilor», tema întâi: «Secolul XX – între democrație și totalitarism. Ideologii și practici politice în România și în Europa». Cuvintele „și în Europa” explică de ce subiectele recente au întrebat despre Mussolini, Hitler sau Stalin.

Trei concepte despart variantele de răspuns:

Istoricii discută cât de „total” a fost controlul în Italia fascistă, comparativ cu URSS stalinistă și Germania nazistă; e o dezbatere, dar în grile toate trei apar ca regimuri totalitare.

Toate trei au ajuns la putere pe fondul Primului Război Mondial și al urmărilor lui: sărăcie, frica de revoluție, veterani fără loc în societate, încrederea pierdută în democrația liberală. Criza economică din 1929–1933 a dat nazismului masele de care avea nevoie, iar Tratatul de la Versailles, resimțit ca o umilință, i-a dat una dintre temele principale de propagandă.

Comunismul pornește de la Marx și Engels („Manifestul Partidului Comunist”, 1848), adaptați de Lenin, al cărui program e formulat în „Tezele din aprilie” (1917). Stalin a impus planificarea centralizată, colectivizarea forțată (din 1929), Marea Teroare (1936–1938) și sistemul de lagăre GULAG. Fascismul lui Mussolini (partid în 1921, la putere din 1922) a desființat opoziția prin legile din 1925–1926 și a organizat economia pe corporații. Nazismul a eliminat opoziția după 1933, a epurat SA în „Noaptea cuțitelor lungi” (1934), i-a exclus pe evrei prin legile de la Nürnberg (1935), a organizat pogromul din „Noaptea de cristal” (1938) și, în timpul războiului, exterminarea evreilor Europei — Holocaustul.

România Mare a pornit cu un cadru democratic: votul universal pentru bărbați (1918, aplicat din 1919), reforma agrară (1921) și Constituția din 1923, care garanta drepturile tuturor cetățenilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie. Femeilor, Constituția nu le-a dat drepturi politice; le-a lăsat pe seama unor legi speciale, iar legea administrativă din 1929 a permis doar unor categorii de femei să voteze la alegerile locale.

Partidul Conservator practic a dispărut după reforma agrară și votul universal: viața politică interbelică a fost dominată de PNL și PNȚ. Democrația avea însă limite: guvernul care organiza alegerile le câștiga aproape mereu, legea electorală din 1926 dădea partidului cu cel puțin 40% din voturi jumătate din mandate plus o parte din rest, iar după Restaurația din 1930 regele Carol al II-lea a slăbit sistematic partidele. Cât de solidă a fost această democrație e o dezbatere între istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a înființat în 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail, după despărțirea de Liga Apărării Național-Creștine a lui A. C. Cuza. Din 1930 a acționat și sub numele de Garda de Fier, iar după dizolvare, prin partidul „Totul pentru Țară”. Ideologia: naționalism extrem, antisemitism, anticomunism, respingerea democrației, misticism ortodox, cultul morții și al sacrificiului, violență politică.

Violența a fost practica ei constantă. Dizolvată de guvernul liberal în decembrie 1933, Garda de Fier a răspuns prin asasinarea premierului I. G. Duca (Sinaia, 29 decembrie 1933). La alegerile din decembrie 1937, partidul legionar a ieșit al treilea. Majoritatea istoricilor o consideră varianta românească a fascismului, cu o puternică componentă religioasă.

Dictatura regală (1938–1940). Alegerile din decembrie 1937 nu au dat niciun partid cu 40%, iar guvernul Goga–Cuza a durat doar câteva săptămâni. La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a instaurat regimul de autoritate personală: Constituția din februarie 1938 (aprobată prin plebiscit, cu vot deschis), partidele dizolvate (martie 1938), Frontul Renașterii Naționale ca partid unic (decembrie 1938), din 1940 Partidul Națiunii. Codreanu, arestat în primăvara lui 1938, a fost ucis în noiembrie, iar legionarii l-au asasinat pe premierul Armand Călinescu (1939). Pierderile teritoriale din 1940 au prăbușit regimul: regele i-a dat puteri depline generalului Ion Antonescu și a abdicat (6 septembrie 1940) în favoarea fiului său, Mihai.

Statul național-legionar (septembrie 1940–ianuarie 1941). Antonescu, „Conducătorul Statului”, a guvernat cu legionarii (Horia Sima, vicepreședinte al guvernului). Au urmat masacrul de la Jilava și asasinarea lui Nicolae Iorga și a lui Virgil Madgearu (noiembrie 1940). Rebeliunea legionară (21–23 ianuarie 1941) a fost înfrântă de armată.

Dictatura militară (1941–1944). Antonescu a guvernat fără partide, a dus țara în războiul împotriva URSS și a aplicat o politică antisemită: pogromul de la Iași (iunie 1941), deportările evreilor și romilor în Transnistria. În 1942 a renunțat însă la deportarea evreilor din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei în lagărele naziste. Comisia internațională condusă de Elie Wiesel (raportul din 2004) a stabilit răspunderea regimului pentru Holocaustul din România. Arestat la 23 august 1944, Antonescu a fost executat în 1946. Totalitarismul comunist care a urmat e tema C.3.

• „Statul corporatist” e al fascismului italian (și, în România, al Constituției din 1938), nu al nazismului și nu al lui Marx.
• Poliții politice: Gestapo — Germania; OVRA — Italia; NKVD — URSS; Stasi — RDG, din 1950; Securitatea — România, din 1948.
• Italia, în ordine: partidul (1921) → Marșul asupra Romei (1922) → legile care îi dau lui Mussolini puteri depline (1925–1926).
• Germania, în ordine: cancelar (1933) → Noaptea cuțitelor lungi (1934) → Nürnberg (1935) → Noaptea de cristal (1938) → conferința de la Wannsee, care coordonează „soluția finală” (ianuarie 1942).
• URSS, în ordine: Tezele din aprilie (1917) → URSS (1922) → colectivizarea (1929) → Marea Teroare (1936–1938).
• Cauza și efectul inversate: întâi dizolvarea Gărzii de Fier, apoi asasinarea lui Duca, nu invers.
• Trei „fronturi”: Frontul Renașterii Naționale (1938, partidul lui Carol al II-lea), Frontul Național Democrat (1944, stânga condusă de comuniști), Frontul Salvării Naționale (1989).

Opt exerciții scrise de noi, în formatul subiectelor Academiei.