Silaba, diftongul, triftongul și hiatul: sunete, litere și despărțirea în silabe

Tema ține de secțiunea «Ortoepie și ortografie». În tematica 2026 a școlilor postliceale M.A.I., capitolul «I. Limba română – 40%» cere: „tipuri de sunete: vocală, consoană, semivocală, corespondența sunet-literă; diftong, triftong, hiat; silaba, despărțirea în silabe (principiul fonetic)”. La Academia de Poliție, Anexa nr. 5 la Regulamentul de admitere 2026, «I. Limba română – Ortoepie și ortografie», formularea e aproape identică, cu precizarea „structura fonologică a cuvintelor: diftong, triftong, hiat”.

Pentru Academie, tematica trimite la ultimele ediții ale DOOM și ale Îndreptarului ortografic, ortoepic și de punctuație; exemplele de mai jos urmează DOOM3 și ediția actuală a Îndreptarului. La școli, evaluarea ține cont de DOOM2 și DOOM3, fără elementele tratate diferit — iar la regulile de aici cele două ediții nu diferă, cu o excepție mică, arătată mai jos.

Regula de bază a întregului capitol: se judecă după sunete, nu după litere. „Ceas” are patru litere, dar trei sunete și niciun diftong; „taxi” are patru litere și cinci sunete.

Româna are șapte vocale: a, ă, â/î, e, i, o, u, scrise cu opt litere, pentru că vocala î are două litere (în, reîncepe; când, mână); în împrumuturi, [i] se scrie și cu y (hobby). Vocala e nucleul silabei: fiecare silabă are exact o vocală, deci un cuvânt are atâtea silabe câte vocale are. Numai vocalele pot purta accent.

Semivocalele sunt sunete scurte, care nu pot forma singure silabă și nu pot fi accentuate; apar doar lângă o vocală, în diftongi și triftongi. Sunt patru, notate cu literele e, i, o, u (în unele împrumuturi, și cu y sau w: yală, show). De aici o regulă folosită des în grile: a, ă, î, â sunt întotdeauna vocale, pe când e, i, o, u pot fi vocale sau semivocale.

Două cazuri speciale ale literei i la final de cuvânt. În pomi, lupi, poți, i e un sunet șoptit, care nu formează silabă și nu intră în diftongi: pomi are o singură silabă. În faci, regi, i nu se pronunță deloc; arată doar că c și g se citesc ca în „cer”, „ger”. În schimb, după o consoană urmată de l sau r, i e vocală plină și face silabă: mem-bri, a-fli.

Consoanele sunt celelalte sunete: nu formează singure silabă și se sprijină pe vocale. Cele mai multe litere consonantice notează un singur sunet; excepții fac c, g, h, k, q, x, w, care pot nota sunete diferite după context.

Grilele de tipul „câte sunete are cuvântul” sau „seria în care numărul de litere diferă de numărul de sunete” se rezolvă cu tabelul de mai jos.

Ultimul rând e o capcană frecventă. Îndreptarul arată că eu, el, ei, ele, ești, este, e, eram se scriu cu e, dar se rostesc cu [ie]: el conține un diftong, iar eu un triftong. La neologisme, e inițial rămâne [e]: ecran, erou, epocă, nu „iecran”, „ierou”. La x, pronunția [gz] apare des în cuvinte care încep cu ex- urmat de vocală (examen, exemplu, exercițiu), dar fără o regulă (a exagera se rostește cu [cs]), iar DOOM notează [gz] la fiecare cuvânt.

Diftongul este o vocală și o semivocală alăturate, rostite în aceeași silabă. E ascendent când semivocala stă înainte (semivocală + vocală) și descendent când stă după (vocală + semivocală).

Observă că iu apare în ambele coloane: în studiu vocala e u (ascendent), în fiu vocala e i (descendent). Criteriul Îndreptarului: vocala e sunetul mai lung, pe care îl poți prelungi; semivocala e scurtă.

Triftongul este o vocală cu două semivocale, în aceeași silabă. Tiparele întâlnite în grile:

• semivocală + vocală + semivocală: vedeai, rodeau (ea + i/u), leoaică (oai), tăiai (iai), iei, preiau, eu [ieu];
• două semivocale + vocală: leoarcă, pleoapă (eoa), aripioară, ploioasă (ioa).

Capcana „ge/ce”: în mergeai, mergeau, aduceau, e de după g și c e doar semn grafic, deci rămân diftongii ai, au. În vedeai, după d, e e semivocală, deci triftong. La fel, ceas și geam nu au diftong, dar seară are.

Diftongii și triftongii nu se despart niciodată în silabe: soa-re, iar-nă, beau, ploa-ie. Iar un cuvânt poate conține mai multe structuri deodată: DOOM3 desparte le-oai-că — între e și o e hiat, iar oai e triftong.

Hiatul înseamnă două vocale alăturate, rostite în silabe diferite. Vocalele pot fi identice (al-co-ol, co-o-pe-ra-ti-vă, a-le-e, i-de-e, fi-ind-că) sau diferite (a-er, a-ur, po-et, zi-ar, re-al, i-me-di-at).

Norma cere păstrarea hiatului. Sunt greșite rostirile care îl ocolesc: „alcol”, „coperativă”, „findcă” (o vocală eliminată), „imediat” rostit ca un diftong, „ideie” sau „aleie” (cu un i strecurat între vocale).

Relația dintre hiat și diftong se poate schimba în timp. Îndreptarul notează că teatru se rostea odinioară cu hiat, iar norma actuală îl dă cu diftong (tea-tru). Și un exemplu de element tratat diferit de cele două ediții: la cuvintele terminate în -uu (reziduu, ambiguu), DOOM2 recomanda doar hiatul, iar DOOM3 admite și rostirea cu diftong. La școli, tematica anunță că asemenea forme nu sunt vizate.

Silaba e sunetul sau grupul de sunete rostit dintr-o singură emisie de voce, în jurul unei vocale. Tematica cere principiul fonetic, adică despărțirea după pronunțare. Regulile, așa cum le formulează Îndreptarul:

La patru consoane există câteva excepții, pe care DOOM le notează la cuvânt (vârst-nic), iar cinci consoane se despart după a doua (opt-spre-ze-ce). Grupurile ch și gh contează ca o singură consoană: u-re-che, ve-ghe.

Două precizări care salvează puncte. Întâi, despărțirea în silabe nu e același lucru cu despărțirea la capăt de rând. Silabele se stabilesc numai după pronunțare: i-ne-gal, de-za-cord, des-pre. La capăt de rând, DOOM3 și Îndreptarul admit, la derivate și compuse, și despărțirea după structură (in-e-gal, dez-a-cord, de-spre); tematica cere însă principiul fonetic, deci într-o grilă de despărțire în silabe alegi varianta după pronunțare. Apoi, i-de-e are trei silabe, dar la capăt de rând e recomandat să nu lași o literă singură.

Rezolvă întâi singur, apoi deschide răspunsul.