Modurile și timpurile verbului: cum le recunoști și ce rol au în propoziție

Verbul își schimbă forma după persoană (I, a II-a, a III-a), număr (singular, plural), mod și timp. Modurile se împart în două grupe. Cele personale — indicativul, conjunctivul, condiționalul-optativ și imperativul — au forme de persoană (imperativul, doar pentru persoana a II-a) și formează predicate. Cele nepersonale — infinitivul, gerunziul, participiul și supinul — nu arată persoana și nu formează singure un predicat.

Pagina de față te învață să recunoști modurile și timpurile și rolul lor în propoziție. Formele care se greșesc la scris — „să aibă”, „creează”, „nu face”, „fii atent” — sunt pe pagina despre formele verbale corecte.

Unde e în tematica 2026: ambele tematici de limba română, secțiunea «Gramatică», cer, cu formulări aproape identice, „Verbul (flexiunea verbului în raport cu numărul, persoana, modul și timpul): moduri verbale (indicativ, imperativ, conjunctiv, condițional-optativ) și timpurile lor; timpuri simple și compuse”, „verbe auxiliare (a fi, a avea, a vrea); verbe copulative (a fi, a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a părea, a rămâne, a însemna)”, formele nepersonale și „utilizări sintactice ale formelor verbale nepersonale”. Tematica școlilor numește și „verbe predicative”, iar Anexa nr. 5 a Academiei de Poliție, „structura timpurilor compuse”. La școli contează DOOM2 și DOOM3, fără elementele tratate diferit; la Academie, ultimele ediții ale DOOM, DEX și Îndreptarului.

Indicativul prezintă acțiunea ca reală. Are șapte timpuri, patru simple și trei compuse (exemplele sunt de la „a lucra”, persoana I singular):

Trei observații care aduc puncte. Mai-mult-ca-perfectul e timp simplu, deși exprimă o acțiune încheiată înaintea alteia trecute: „Când am ajuns, ei plecaseră.” La plural are terminațiile -serăm, -serăți, -seră: „lucraserăm, lucraserăți, lucraseră”. Auxiliarul perfectului compus are forme proprii: „noi am lucrat”, „voi ați lucrat”, nu „avem lucrat”. Viitorul are și forme familiare, corecte: „o să lucrez”, „am să lucrez” — tot indicativ viitor, deși conțin „să”.

Conjunctivul prezintă acțiunea ca posibilă, dorită sau necesară și apare des după alte verbe („Vreau să lucrez.”); la persoana a III-a are adesea formă proprie: „el lucrează” (indicativ), dar „să lucreze” (conjunctiv). Poate avea și valoare de imperativ: „Să vii la timp!” Condiționalul-optativ exprimă o acțiune condiționată sau o dorință: „Aș recapitula dacă aș avea timp.” Imperativul exprimă un ordin, un îndemn sau o rugăminte și are forme doar pentru persoana a II-a; la negativ, persoana a II-a singular se formează cu „nu” + infinitiv: „nu lucra!”, „nu face!”.

Diferența dintre prezent și perfect se vede după ce urmează: infinitivul după „aș, ar” dă timpul prezent („ar lucra”), iar „fi” + participiu dă, la activ, perfectul („ar fi lucrat”). La conjunctiv, „să fie” e prezentul verbului „a fi”, iar „să fi” + participiu („să fi știut”, „să fi fost”) e conjunctivul perfect al verbului de la participiu.

Un verb auxiliar ajută la formarea timpurilor compuse și a pasivului și nu are, în această folosire, sens propriu. Tematica numește trei:

• a avea — perfectul compus („am lucrat”) și condiționalul-optativ („aș lucra”, „aș fi lucrat”);
• a vrea — viitorul („voi lucra”) și viitorul anterior („voi fi lucrat”);
• a fi — viitorul anterior, conjunctivul perfect („să fi lucrat”), condiționalul perfect („aș fi lucrat”), infinitivul perfect („a fi lucrat”) și pasivul („a fost verificat”).

Aceleași verbe pot fi și predicative, cu sens deplin: „Am două acte.” (a poseda), „Vreau o pauză.” (a dori), „Comisia e în sală.” (a se afla). Formele ajută: auxiliarul de viitor e „va” („El va pleca.”), verbul predicativ e „vrea” („El vrea să plece.”). „A fi” poate fi și copulativ, alături de celelalte verbe din tematică — a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a părea, a rămâne, a însemna —, când e urmat de un nume predicativ: „Proba e grea.” Testele care despart copulativul de predicativ sunt pe pagina despre părțile de propoziție.

„Posibilitățile combinatorii” ale verbului, cerute de ambele tematici, înseamnă ce completări cere el: un complement direct („a citi ceva”), un complement indirect („a mulțumi cuiva”), o anumită prepoziție („a se gândi la”) sau nimic („a sosi”). De ele depinde și dacă verbul poate trece la pasiv: doar cel cu complement direct.

Formele nepersonale nu formează propoziții, dar își păstrează completările de verb: în „Citind atent cerința, a evitat greșeala”, gerunziul are un circumstanțial de mod și un complement direct. De aceea, la numărarea propozițiilor dintr-o frază, ele nu se pun la socoteală (vezi fraza).

Participiul și supinul se confundă ușor, pentru că au aceeași formă de bază. Participiul nu are prepoziție și, când e adjectival, se acordă: „dosar verificat”, „cereri verificate”. Supinul are prepoziție — cel mai des „de”, dar și „la”, „pentru”, „după”, „din” („s-a oprit din scris”) — și nu se schimbă niciodată: „dosare de verificat”. Atributul exprimat prin infinitiv, gerunziu sau supin se numește în grile atribut verbal.

Enunțurile de tipul „Modurile și timpurile verbelor din enunț sunt…” se rezolvă verb cu verb, de la stânga la dreapta, pe ciornă. Variantele greșite schimbă de obicei un singur termen — „prezent” în loc de „perfect”, „indicativ” în loc de „condițional-optativ” —, așa că o analiză făcută înainte de a citi variantele te protejează.

Șapte enunțuri scrise de noi. Încearcă întâi singur, apoi deschide răspunsul.